El e? El e!

In ultimii 5 ani am alergat ca nebuna. Dupa el, mereu alt el. Dupa iubirea despre care tot auzisem. Dupa povesti. Dupa saruturi, fluturi in stomac, nebunie. Dupa idealul pe care familia si societatea mi l-au prezentat de mica. Nunta, sot si copii.

Nebuna si disperata. El e? El e! M-am mintit de cateva ori asa. Unii m-au vrut mai mult decat eu pe ei. Altii mai putin. Unii au fost domni. Altii nu. Cu unii am trait momente pe care ziceam ca nu o sa le uit niciodata, dar pe care  le-am uitat deja. Pe altii i-am uitat complet.

Cred ca de la toti am invatat ceva. Pe mine. Cu fiecare pseudo iubire m-am invatat mai bine. Mi-am depasit limite. Cumva, am invatat de la ei sa ma plac. Sa-mi dau seama cat de misto sunt. E prima data cand zic si simt asta cu fiecare por din mine. Am invatat din toate revenirile lor ca plecarea nu inseamna nimic.

Am obosit.

L-am iubit pe vreunul cu adevarat? E trista intrebarea asta. E trista pentru ca daca as fi iubit, as fi stiut acum. Dar nu.

M-a iubit vreunul cu adevarat? Acelasi raspuns si aici. Cel mai probabil, nu.

M-am chinuit sa creez povesti si iubiri.

In astia 5 ani m-am schimbat de o suta de ori. Am ajuns la mine, cea de azi.

Si azi rad. Rad de nebunia asta prin care am trecut. Rad de toate povestile pe care le infrumusetam in scris. Rad de toate cuvintele pe care le-am crezut. Si plang. Plang pentru toate iubirile care n-au fost iubiri. Pentru toate visele mele absurde. Pentru tot dragul pe care l-am avut pentru ei. Plang pentru ca nu stiu cum as putea sterge altfel toate tristetile. Si neiubirile dor.

Cum sa ma opresc? Cum sa-mi gasesc fericirea singura? Cum sa fac sa nu mai cred ca o sa fie? Cum sa fac sa-mi dau seama ca e, atunci cand o sa fie? O sa fie vreodata?

Nici nu stiu daca sa mai cred. Mi-e frica de ziua aia in care nu o sa mai cred deloc. Inca doua-trei povesti de-astea false si gata. O sa ma prefac ca rad un pic. Da, misto minciuna asta cu iubirea, cu viata perfecta in doi, cu familie and stuff. Dar gata, hai recunoasteti toti ca nu exista. Hai nu va mai prefaceti in fata mea, gata, m-am prins. E ok. Nici cand am aflat ca nu exista Mos Craciun n-am fost chiar trista. Nu prea crezusem in el. Probabil eram mai desteapta atunci.

mi-as scoate sufletul la soare

Mi-as scoate sufletul la soare si l-as lasa acolo toata primavara si toata vara. Sa-l arda soarele, sa-i acopere petele. Sa-l ploua, sa spele noroiul. Sa-l bata vantul, sa-l ameteasca, sa uite. Mi-as scoate sufletul si as umbla asa prin lume fara el. Doar carcasa. Mi-as odihni cutele de pe frunte, mi-as usca ochii, mi-as limpezi gandurile.

Sunt convinsa ca ar fi fericit. I-ar prinde bine cateva zile, saptamani, luni liber, fara mine. Prea l-am chinuit.

 

azi

si-mi curgeau prea multe lacrimi deodata ca sa le intreb de ce sau cine sau cum

si ma durea in prea multe locuri deodata ca sa incerc sa ghicesc unde sau ce

si ma intrebam daca plang de durere, de gol sau de durere amestecata cu gol

si atat.

azi trebuia sa fii.

azi-ul asta nu o sa mai fie niciodata.

 

in jurul meu

au inflorit copacii si miroase a primavara. o colega de facultate a murit. cancer. o tipa de 33 de ani tocmai a aflat ca are. cancer.

of. parca nu mai inteleg nimic. sunt ca intr-un sens giratoriu din care nu reusesc sa ies pentru ca nu stiu care-i drumul. nu stiu incotro s-o iau. ma ingrozeste boala despre care tot aud in jur. imi tot spun ca ar trebui sa zburd de fericire si ma tot enervez constant ca nu o fac. ca nu pot sa ma bucur de mirosul de copaci infloriti. ca nu pot sa ma bucur.

acum un an am scris aici: au inflorit copacii. hai sa ne plimbam printre ei. hai. parca asa. a trecut un an. un an si de o saptamana am cuvintele astea in minte. un an si nimic nu s-a schimbat.

dar oamenii mor de cancer si eu nu am dreptul sa fiu suparata sau ranita sau cu sufletul tandari sau stresata din cauza jobului si a datoriilor sau singura.

o sa gasesc drumul ala pana la urma.

si o sa invat sa fiu fericita chiar si cand nu sunt.

M-am mintit. Iar.

Prima data cand m-am mintit, aveam scuza celor douazeci si putini ani. Cand mi-am dat seama, mi-au curs doua lacrimi si atat. Mi-am zis ca gata, ca de-acum stiu, ca nu mai fac, ca nu mai cred, ca nu mai dau atat de mult din mine.

Dar acum nu mai am nicio scuza. M-am mintit iar si nimic nu poate fi mai rau. Nicio dezamagire mai mare.

Mi-am plans toate lacrimile, de cele mai multe ori ascunse printre picaturile de apa din dus. Le ascund de ceilalti, dar mai ales de mine. Da, mi-e rusine de ele si de mine insami pentru ca am crezut iar intr-un ‘noi’ fals si mi-am imaginat lucruri care nu se vor intampla niciodata. Am trecut prin toate starile. Durere, tristete, uimire, dezamagire, furie, neputinta si iar durere. Acum e gol. Ma simt anesteziata. Stiu ca si golul asta e o parte din haos. Stiu.

Sunt nervoasa si dezamagita de mine insami. Nu de el. De mine, pentru ca am crezut in el. Pentru ca am crezut in tot, ca o pustoaica fara creier. Pentru ca in loc sa ma ridic si sa fiu iar eu, ma lamentez pe un blog anonim.

Dar vreau sa mai zac in golul asta o perioada. Poate o sa ma ridic intr-o zi, o sa ma iert si o sa am puterea sa cred, sa simt si sa dau iar. Poate.

Liniste

Mi-as dori sa stiu mereu cum stiu in clipa asta ca nu trebuie sa fac nimic. Nimic. Nu trebuie sa ma lupt cu nimeni, pentru nimeni. Nu trebuie sa fiu nici mai frumoasa, nici mai serioasa, nici mai tacuta, nici mai…altfel. Nu trebuie nici macar sa sper prea mult. Nu trebuie sa fac nimic, nimic.

Nu am nevoie de nimic in plus sa ma iubesti. O sa ma iubesti sau nu.  O sa fim sau nu.  

Imi doresc sa fiu mereu linistita si impacata cu mine si fara niciun scenariu si fara nicio speranta si fara niciun razboi in suflet. Asa ca acum. Sa stiu mereu ca n-am nimic de facut, ca nu depinde chiar tot de mine. Ca lucrurile se intampla cu un scop si ca ce mi se pare rau acum imi poate parea absolut minunat peste un an sa doi.

E atat de clar si de simplu acum.

Nici macar nu cred ca e vorba de o decizie. Nu. Asta nu se decide, se simte.

Sper sa simt. Sper sa simti.

Barbatul cu nume ciudat (II)

Numele nu mi se mai pare ciudat pentru ca l-am rostit de multe ori in ultimele luni.

Scriu si sterg. Cu ce sa incep? Cum am ajuns aici? Cum, cand, de ce, ce fac? Ce fac?

Sarut pe plaja, urme de talpi pe parbriz, cel-mai-bun-croisant-din-lume, noi doi pe covor, noaptea in care m-am plimbat prima data cu motorul, vinul nostru, dansul meu, zambetul lui, saruturi cu gust de vin, apa prea fierbinte pentru mine, ce bine e, lipita de perete, opreste timpul, hai sa facem poze si sa ne mintim ca l-am oprit, parfumul lui, esti frumoasa, in spatele lui pe motor, banca noastra de langa lac, iar motor, octombrie cu soare, uite stelele, centura lui orion de pe cer, centura lui orion de pe pielea mea, descoperita de el, sarutata de el iar si iar, ce bine e pe motor iar si iar.

Cred ca a fost cel mai frumos octombrie al meu. Tot incerc sa-mi pun in ordine gandurile si sa-mi amintesc toate clipele asa cum au fost, dar e greu.

Nu stiu daca o sa fie, daca e bine sa fie, daca exista vreo sansa mica sa fie.

Stiu doar ca sunt eu, 100% eu, din ce in ce mai eu, mai naturala, mai sigura. Atat.